Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Nae Ionescu – un looser enorm, exemplar și, aș îndrăzni să spun, un looser cu premeditare”

        de Tatiana Niculescu

Interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu

„Un profesor de filozofie născut la Brăila spre sfârşitul secolului al XIX-lea devine, în anii României Mari, maestrul unei generaţii strălucite de gânditori şi scriitori a căror faimă va depăşi graniţele ţării. Printre ei, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constantin Noica. Apariţia lui vulcanică într-o Românie abia închegată politic şi teritorial are efectul unei mutaţii de destin. Îi place să i se spună Nae. Împământeneşte un limbaj teologic românesc, face din predarea filozofiei o împărtăşire a înţelepciunii, le deschide studenţilor gustul pentru metafizică şi gândire speculativă, învigorează scrisul gazetăresc, participă la primele mari proiecte editoriale româneşti, se implică în mişcările de tineret, e mândru să fie sfetnic de taină al regelui Carol II. Cu inteligenţa, umorul şi farmecul lui aparte îşi conduce discipolii pe cărări politice periculoase. Este deopotrivă venerat şi detestat: un seducător al minţilor şi al inimilor, pentru care Maria Cantacuzino (Maruca), prietena reginei Maria, e gata să se sinucidă. Imensul orgoliu intelectual îi este zeu şi călăuză în toate contradicţiile existenţei sale.” Notează editorii celei mai recente cărţi semnate de Tatiana Niculescu. De la acest volum – Seducătorul domn Nae. Viaţa lui Nae Ionescu – pleacă, de altfel, şi dialogul de faţă cu autoarea cărţii. O carte-portret, care apare la împlinirea a 130 de ani de la naşterea lui Nae Ionescu şi care e „o incursiune pasionantă în aventura unei vieţi care nu şi-a epuizat niciodată misterele”.

– Cu ce îl acoperă, nedrept, mitul Nae Ionescu pe Nae Ionescu?

– Percepţia noastră despre Nae Ionescu e adesea tributară fie elogiilor aduse lui de foşti studenţi, fie defăimărilor prin asociere cu Carol II sau cu mişcarea legionară. E la fel de adevărat însă că, încă pe când trăia, părerile şi atitudinile pe care le stârnea erau contradictorii. Nu era un om uşor de suportat. Iar posteritatea critică l-a simplificat uneori până la caricatură. Când nu l-a idolatrizat.

– Cum ştim sigur că a fost în realitate?

– E greu, dacă nu imposibil, să ştim sigur cum va fi fost, fiindcă n-am trăit alături de el pe parcursul vieţii lui, în epoca lui. Portretul pe care i-l fac eu în carte este rezultat din jurnalele, memoriile, scrisorile contemporanilor lui, din scrisori şi articole semnate de el, din fotografii de epocă. Toate aceste documente, dacă suntem dispuşi să lăsăm la o parte criteriile secolului nostru, ne ajută să-i aproximăm, cu destule şanse de autenticitate, personalitatea. Era un om schimbător, un foarte bun actor, un extraordinar pedagog, o personalitate dominatoare şi însetată de putere, un om capabil, deopotrivă, de delicateţe şi de cruzime cu cei apropiaţi. Din descrierile contemporanilor care l-au cunoscut bine se poate deduce că suferea de o formă de disonanţă cognitivă, o stare inconfortabilă de tensiune psihică între ce crezi despre tine însuţi şi ce ţii neapărat să pari în ochii lumii.

– Malefic?

– S-a spus despre el, da, că ar fi avut momente de demonism. Maria Cantacuzino, Maruca, îi face un subtil portret în acest sens şi mă opresc în carte asupra intuiţiilor ei legate de Nae Ionescu, pentru care făcuse o pasiune uşor morbidă. Pe urmă, din pricina repetatelor lui critici la adresa patriarhului Miron Cristea, bietul Nae Ionescu s-a trezit şi pictat pe un perete al bisericii patriarhale în chip de drac care conduce tineretul spre flăcările iadului. Fresca există până în zilele noastre. De fapt, ascuţimea inteligenţei lui făcea să fie perceput uneori ca nefiresc de pătrunzător, de bun cunoscător al firii omeneşti şi, în consecinţă, era un interlocutor periculos…, care se răfuia în presă cu tarele clerului şi ale ierarhiei bisericeşti.

– Sfânt, în nici un caz?

– Sfinţenia are, cred, alte coordonate de gândire şi simţire. Dar nu există niciun dubiu că era un căutător febril în materie de credinţă religioasă, un căutător al sensului vieţii, preocupat de raporturile omului cu Dumnezeu. Şi era şi un practicant, încă de foarte tânăr, de exerciţii spirituale. Avea o minte antrenată nu numai intelectual, ci şi spiritual. Dacă spiritualmente se afla în lumină sau în întuneric, asta e o altă discuţie. Dar era un om care voia cu obstinaţie să creadă în Dumnezeul creştin şi în dogmele unei ortodoxii naţionale (ceea ce e o contradicţie în termeni, dar contradictoriu era şi el). Poate că aşa s-ar putea rezuma aplecarea lui spre religie şi mistică.

– Are Nae Ionescu, din punctul dumneavoastră de vedere, în ultimii 30 de ani, hai 50 de ani, vreun termen de comparaţie adecvat cu vreun alt personaj de pe scena publică de la noi?

– Studenţii lui apropiaţi – Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian – sunt toţi izvodiţi, ca să spun aşa, din Nae Ionescu şi, fiecare în domeniul lui, l-a depăşit în bine. Ei îi sunt termenii de comparaţie. Nae a fost, mai cu seamă, un incomparabil pedagog, un profesor socratic. De-aia l-au şi iubit.

– Există înregistrări video/ audio cu el? Cum vorbea – rapid, lent? –, cum accentua?

– Se pare că nu avea o voce neapărat plăcută. Era, mai curând, bolovănoasă, făcea pauze lungi, urmate de fraze sofisticate, presărate cu termeni în latină, în germană, în ebraică… Trecea cu dezinvoltură de la o idee la alta, de la abstracţiuni la glume despre un fapt divers fără legătură cu filozofia sau cu metafizica. Putea să fie arogant şi snob, după cum putea să fie şi îngrozitor de vulgar. Nu avea egal însă printre profesorii universitari ai vremii lui. Pârvan, singurul de talia lui, era totuşi altă plămadă şi murise tânăr.

– O mică provocare: dacă azi ar trăi, unde ar fi plasat pe scena publică de la noi?

– Probabil ar avea oarecare succes în politică, ar ţine discursuri naţionalist-religioase şi xenofobe mult mai bine articulate decât unii epigoni penibili de-ai lui din zilele noastre. Dar dacă ar veni din trecutul lui şi s-ar instala în prezentul nostru, ar rămâne, cred, destul de nedumerit şi dezorientat în materie de politică. Nu agrea democraţia, nici pluralismul politic. Dar, ca profesor, bănuiesc că ar fi din nou iubit de studenţimea lipsită de repere şi de modele.

– Care este cel mai şocant detaliu/ fapt pe care l-aţi aflat despre Nae Ionescu, acum, recent, când vă documentaţi pentru cartea pe care i-aţi dedicat-o?

– Nu e un fapt şocant pentru mine, pentru că îl bănuiam, dar nu credeam că-l pot şi dovedi. Din fericire, graţie unui prieten arhivar, am descoperit nişte scrisori ale lui şi ale soţiei lui către Vladimir Ghika.

– Cum este el acum recuperabil, din punctul dvs de vedere? 

– Recuperabil în ce sens? E un om care şi-a pus amprenta asupra celei mai strălucite generaţii din cultura română. Este recuperabil dacă încetăm să-l tabloidizăm, trecându-l fie în rândul sfinţilor, fie în rândul demonilor, fie făcând din el un afemeiat de anvergură răvăşit de aventuri picante şi atât. Şi e de dorit să proiectăm cât mai puţin asupra lui şi asupra epocii lui criteriile, valorile şi experienţele vremii noastre.

– Şi cum speraţi să NU fie recuperat?

– Greşita lui recuperare a început, după părerea mea, foarte curând după moartea lui, când discipolii au crezut că îi păstrează amintirea redactându-i şi publicându-i cursurile pe care el, înţelept, nu şi le-a publicat niciodată. Cine le citeşte azi, e total dezamăgit. Sunt de o vastă plictiseală, lăsând la o parte consistentele împrumuturi din diverşi autori ai vremii lui numiţi sau nenumiţi. Or, cursurile lui n-au sens decât înviate de prezenţa lui. Nae Ionescu nu în cursurile stenografiate se află, ci, mai curând, în amintirile celor care l-au cunoscut nemijlocit, în articolele de presă şi în scrisorile lui, atât cât s-au păstrat. Pe urmă, tentativele hagiografice de a face din el un reper al credinţei creştine sunt nu numai nesăbuite şi nerealiste, dar întreţin confuzii care nu folosesc nimănui.

– De ce vă duceţi – proiectele dvs. editoriale stau mărturie în acest sens – către personaje precum Nae Ionescu sau Corneliu Zelea Codreanu? Ce presupuneţi că nu este în regulă cu ele sau, deopotrivă, în raport cu ele?

– Mă interesează şi mă intrigă personalităţile despre care credem că ştim tot, că le-am epuizat potenţialul de a ne uimi sau de a ne surprinde. Personalităţile „clasate”. Am ajuns la concluzia că cineva e cu atât mai necunoscut cu cât pare mai cunoscut.

– Cum credeţi că este sau că ar putea fi înţelesprofund eronat Nae Ionescu?

– După părerea mea, e profund eronat să-l iei în serios pe Nae Ionescu în toate vorbele, atitudinile şi acţiunile sale. Omul avea infinit umor. Să ignori această latură, totuşi destul de evidentă, a caracterului lui, mi se pare să ratezi apropierea de el. La fel, să nu ţii seama sau să te faci că nu-i vezi multiplele duplicităţi e o dovadă de neînţelegere sau de percepţie superficială a personalităţii lui.

– De ce credeţi că e încă aşa de vie, aşa de fascinantă epoca în care a strălucit (şi) Nae Ionescu? Ce nu s-a reglat în raport cu acea perioadă?

– Nu e uimitor că această epocă e încă vie sub molozul propagandistic sub care a acoperit-o istoriografia comunistă? Singura noastră şansă de a o recupera e să o privim nu cu ochii noştri, nu cu ochii celor 40 de ani de comunism, nu cu ochii secolului al XXI-lea, ci cu ochii celor care au trăit-o. Numai aşa o putem înţelege.

– Povestiţi „întâmplări reale” – aşa mi-aţi spus cândva. Cum aţi găsit, în cele din urmă,intrarea în povestea despre Nae Ionescu? Unde a fost pentru dvs. punctul de cotitură pentru această poveste, dincolo de ceea ce se vede în carte?

– Am încercat, în această biografie, o structură circulară: cartea începe şi se termină cu discipolii lui Nae şi cu moartea lui. Mi s-a părut că ei fiind adevărata lui operă, acesta e cel mai bun mod de a deschide/ închide povestea vieţii lui.

– De ce a pierdut Nae Ionescu? E el – şi folosesc intenţionat provocator termenul imediat următor! – unlooser la scara istoriei?

– Este un looser enorm, exemplar şi, aş îndrăzni să spun, un looser cu premeditare. El face parte din categoria intelectualilor care trăiesc atât de mult în universul minţii lor încât ajung să creadă că înalta competenţă în domeniul lor le garantează competenţa şi în treburile publice şi în politică. Nae Ionescu suferea de idealismul nebunesc al celui care crede că, înţelegând istoria filozofiei, ştie şi pricepe corect şi mersul istoriei. Din crasă naivitate, astfel de oameni, căzând în propria capcană, devin fanatici ai unor utopii politice scandaloase. Ai adesea impresia, şi o are şi el, Nae, că e înclinat spre dezastru şi spre o ardere rapidă şi bezmetică a vieţii proprii. Pe la 25 de ani, îi scria soţiei lui că a împlinit vârsta la care crede că a ajuns la mijlocul vieţii. A murit, într-adevăr, cu câteva luni înainte să împlinească 50 de ani.

– L-au ajutat pe Nae Ionescu să crească sau mai degrabă să decad㠄ancorele” sale politice?

– Aş spune, sibilinic, că fără ele n-ar mai fi fost el. Dar cu ele a renunţat la ce ar fi putut fi el.

– Cum credeţi că e adecvat să citim, de fapt, jocul său politic din epocă? A fost un ticălos, un naiv, un oportunist, un profitor, un vizionar? Sau?

– Sau toate la un loc.

– Nae Ionescu e fascinant pentru ce a fost cu adevărat sau pentru ceea ce, acum, se proiectează asupra lui că a fost?

– E foarte greu să ne lipsim de proiecţii şi să-l privim cu asceza impersonalităţii. El rămâne un om fascinant prin răscolitoarele lui contradicţii, prin capacitatea aparte de a-i învăţa pe alţii să gândească, dar şi prin lipsa de integritate şi coerenţă, prin naivităţile intelectuale care au dus la naufragiul vieţii lui.

– Multe femei în jurul lui Nae Ionescu? Sau nu chiar aşa de multe pe cât s-ar crede? Cum era, cu femeile, şarmant Nae Ionescu?

– Se juca mult cu sufletele şi cu minţile altora. Pe femei le cucerea vorbindu-le despre autori, cărţi, filozofie, religie, muzică ori politică. În realitate, aşa cum reiese din unele scrisori, avea o percepţie destul de modestă, ca să nu zic rudimentară asupra feminităţii. Rămăsese la bază un ţăran, ca bunicul lui clăcaş din bărăganul Brăilei. Îşi însuşise însă rafinamentul vorbelor frumos meşteşugite: cel mai tare afrodiziac pentru femeile inteligente şi cultivate care roiau în jurul lui.

– Ce e mit, ce e realitate incontestabilă despre puterea sa de seducţie în raport cu femeile? Aţi depistat sau măcar aproximatreţetade seducător a lui Nae Ionescu? Gen: marile atuuri, „armele” sale letale (metaforic vorbind, desigur)?

– Vorbirea lui despre cărţi şi autori, capacitatea de a improviza pe orice temă, schimbarea rapidă de registru – de la sobrietate la sarcasm, de la dramatism la flecăreală, de la umor la grobianism – n-ar fi avut efecte atât de puternice dacă n-ar fi fost dublate de prezenţa lui viforoasă sau sulfuroasă, cum s-a mai spus. Omul era foarte prezent, foarte viu, părea foarte adevărat, foarte autentic – un cuvânt care-i plăcea mult – în tot ce spunea. Cine rezistă la forţa telurică a vieţii?

– Care sunt, din punctul dvs. de vedere, marile contraste ale personalităţii lui Nae Ionescu? Dar – în măsura în care putem vorbi de aşa ceva – marile sale consecvenţe?

– Cartea mea are un motto din romanul lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, unde personajul Ghiţă Blidaru îl întruchipează pe Nae Ionescu. Este cel mai bun răspuns la întrebarea dvs.: „Mi-e greu să înţeleg nu gândirea lui Ghiţă Blidaru şi nici viaţa lui, ci gândirea şi viaţa lui la un loc. Mi se par atât de contrazicătoare!” .

– Dacă ar fi supravieţuit, ce e (cât de cât) realist că s-ar fi întâmplat cu Nae Ionescu în comunism?

– Probabil că ar fi făcut puşcărie. Sau poate, cu ideile lui despre un partid unic şi o guvernare de mase, s-ar fi adaptat de minune noilor realităţi al căror precursor ideologic a şi fost fără să bănuiască. A murit la timp, ca să nu ştim aceste lucruri. Numai graţie morţii lui premature a putut fi construit apoi mitul lui.

– La care moment anume din viaţa lui Nae Ionescu aţi fi dorit foarte mult să asistaţi? Fie şi numai să staţi undeva, într-un ultim rând, ca un martor (aproape) invizibil...

– Mi-ar fi plăcut, desigur, să asist la serile petrecute de Nae Ionescu în triunghi erotic cu Maruca şi cu Enescu. În clarobscur, fiindcă ea suferea de fotofobie, Nae pe o pernă de catifea la picioarele ei, trăgând dintr-o ţigară de foi, Maruca pe divan, iar Enescu cântându-le la pian.

– Unde îl putem plasa pe Nae Ionescu, etic vorbind?

– Nu ştiu.

– S-a spus, adesea, că era un geniu al oralităţii; s-a discutat şi dacă ar fi fost un geniu „în scris”. Dar a fost el cu adevărat ungeniu?

– Depinde cum definim genialitatea. Cel puţin pentru câţiva dintre studenţii lui, în vremea lui, a fost genial.

– A fost şi un farsor, un impostor?

– A fost.

– Ce e cel mai greu de acceptat din ceea ce a fost, cu adevărat, Nae Ionescu?

– E încă greu de acceptat că a fost un om care nu poate fi redus la scheme de gândire prestabilite, în bine sau în rău. Iese din scheme şi iese din rând.

PROFIL:

Tatiana Niculescu este scriitoare, autoare a biografiilor istorice Regina Maria. Ultima dorinţă (Humanitas, 2015, 2016, 2018), Mihai I, ultimul rege al românilor (Humanitas, 2016), Mistica rugăciunii şi a revolverului. Viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu (bestseller Humanitas, 2017), Ei mă consideră făcător de minuni. Viaţa lui Arsenie Boca (Humanitas, 2018), Regele şi Duduia. Carol II şi Elena Lupescu dincolo de bârfe şi clişee (bestseller Bookfest 2019, Humanitas, 2019). Sub semnătura Tatiana Niculescu Bran a debutat cu romanul Spovedanie la Tanacu (Humanitas, 2006), care a devenit piesă de teatru în dramatizarea autoarei şi în regia lui Andrei Şerban. Acelaşi roman a stat la baza filmului După dealuri, în regia lui Cristian Mungiu, care a obţinut premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes în 2012. Alte romane: Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut, Tăierea Fecioarelor. A coordonat volumele colective Iubirea din oglindă. Despre sex şi identitate (Humanitas, 2017) şi Cartea întâmplărilor. Mistere, ciudăţenii, uimiri (Humanitas, 2019).

© 2007 Revista Ramuri